Să începem

Las Meninas.

Anul trecut, am păşit pentru a doua oară dincolo de graniţele ţării. Am trecut, cu fundul tăbăcit, strivită fiind de un câine, nu gras, dar corpolent, în sensul că avea un corp, chiar unul greu, prin o groază de ţări, către destinaţia caldă şi primitoare cu snacksuri proaste şi oameni vorbăreţi, pe nume Spania. Am poposit astfel şi în faimosul Prado al Madridului, în care m-am plimbat o zi întreagă neştiind uneori la ce mă uit şi de ce mă uit la acel ceva, până când am dat de Las Meninas. Am început automat să bat din palme, să rânjesc şi să mă comport ca un copil mic (spre nefericirea oamenilor civilizaţi din jurul meu) pentru că în tot muzeul ăla străin, am dat de cineva cunoscut. Pictura se încarnase într-un prieten vechi şi drag mie, pe care-l mai văzusem în poze şi despre care citisem pagini întregi datorită cărora visam să-l cunosc în „pânză şi-acuarele”.  Şi mi-am târât prietenii până la pictura cu pricina să le-o arăt, şi am deschis gura şi-am închis-o tristă la loc, pentru că nici despre lucrul ăsta nu mai ştiam nimic. Aşa că m-am hotărât să scriu aici despre ce mai citesc, ca să nu se mai piardă atât de uşor în toate nimicurile pe care le fac şi care nu-mi deschid flori în cap ci-mi lasă doar goluri şi mai şi usucă şi strică florile pe care le-am adunat deja.

Aşa că, voi scrie zilele astea despre ce mă interesează cel mai mult acum:

Las_Meninas_(1656),_by_Velazquez

sursa foto: Wikipedia.org

Că mă plictisesc când am prea multă treabă de făcut.

Urmează să am parte de un an interesant de nici bani să trec strada n-o să am n-am.

Dar pentru că am atâtea de făcut o să scriu bineînțeles și aici, că m-am obișnuit să fac lucruri proaste fără rost. Generalizând, eu nu las nimic neterminat. Dacă fac un lucru prost, apăi îl fac și pe ăla prost până la capăt.

 Așa că m-am mai apucat să scriu o prostie de text ( poate o să postez cândva din el ) pe care, în caz de sfârșitul lumii, dacă ar fi ultimul text existent, eu în locul ultimului om de pe planeta asta nu l-aș citi nici măcar din plictiseală.

 O mare realizare pe care am mai făcut-o în ultima jumătate de an a fost să-mi readuc aminte că nu mai știu să folosesc semnele de punctuație, dar nici nu garantez că aș fi știut vreodată chestia asta.

 No, toate astea fiind spuse, începem a povesti.

După, poate mai mult de juma de an:

Ultima oară l-am lăsat pe dragul nostru Vlad sub un felinar cu picioarele degerate. Tot acolo e, să nu credeți că s-a mutat vreun deget degerat mai la dreapta. Tot îndrăgostit de-o chelnăriță. Nu că ar fi fost cu adevărat îndrăgostit, dar altceva mai bun de făcut n-are. Așa că de-aia stă în fiecare seară și se uită prin geamul aburit la oameni și la ea.

 Să nu vă imaginați nici că fata ar fi urâtă și proastă și că nu s-ar putea îndrăgosti nimeni de ea, niciodată. Nu, e chiar și frumoasă și deșteaptă. M-aș fi așteptat și eu să dau iarăși peste o întorsătură a cuvintelor și să aflu mai departe că e frumoasă și deșteaptă, dacă nu ar fi pentru un dinte din față lipsă și altul negru, cariat, iar peste toate astea o frunzuliță de pătrunjel uitată pe cu totul alt dinte. Și dacă n-ar fi nici pentru părul ca o mătură veche, roșie, arsă de-un incendiu forestier, dacă n-ar fi pentru fața strâmbă, bărbia ieșită în afară ca un tobogan, sau gropițele enervante care i-ar fi apărut la orice strâmbătură a feței. Și mai departe m-aș fi așteptat să aflu că e foarte deșteaptă, dacă n-ar fi așa de tâmpită. Nu, că un pic tâmpită chiar este, dar nu e nimic rău în asta, că doar știm că toți oamenii deștepți sunt un pic duși cu capul.

 Dar nu, e frumoasă și deșteaptă. Chiar așa cum v-o imaginați, exceptând frunzulița aia de pătrunjel de pe dintele alb, că din pricina ei se uită clienții urât. Are părul castaniu închis, ochii mari negri, gura foarte bine proporționată cu restul feței, iar cireașa de pe tort, un năsuc dulce, ușor cârn. Eu așa știu că v-o imaginați. Dar mai circula prin București o legendă că de fapt, ar fi blondă cu ochi albaștri de înger. Dar mie nu-mi plac blondele pentru că n-am mai văzut de mult una naturală să nu fie vopsită ca un gard și eu cred că îngerii n-au ochii albaștri, că ar fi reci și ar sclipi răutatea în ei. Noi nu vrem îngeri răi când dormim, ca Vlad, pe o bancă iarna-n Cișmigiu. Legenda mai spunea și că n-avea alunițe deloc, că și fotografii tind să modifice pozele, scoțând alunițele de pe fețe. Dar alunițele ei sunt frumoase, nu-s nici multe, nici puține și te fac să te gândești la un mac, în iarba arsă de soare, când oprește trenul vara în gara uitată de lume, dar nu și de tren.

Oraşu’ ăsta-i plin de necrofili

Azi noapte, trei indivizi au început să-și bage pulele sub geamul meu.

– Îmi bag pula-n măătaaa! bă pulă!
– Ce pula mea vrei bă?!
– Te omooor băă!
– Du-te-n pulaa meaa!

În tot timpul în care oamenii-şi tot aruncau cu pule prin aer eu mă chinuiam s-adorm.

După 10 minute.
-Îmi bag pula-n morții voștri bă!
– Necrofilu dracu! am urlat trântind geamul şi brusc s-a făcut linişte.

Și aici observăm cât de excentrici sunt unii.

Ce produse noi au mai apărut pe la magazinele pentru copii:
Voi ce vedeți aici?
Voi ce vedeți aici?
Și nu, nu e de pluș
Și nu, nu e de pluș.

om bun (3)

Începând din fragedă copilărie inventa tot felul de jocuri. Și nu ne interesează copilăria lui de fapt, dar șirul relatarii evenimentelor ne obligă pentru o mai bună explicație a acestora, să săpăm mai adânc. Va trebui să ne încleștăm cu hotărâre de porția asta din viața dragului nostru Vlad și s-o înghițim așa cum este ea, seacă.

A avut și el o mamă, un tată, o bunică și un câine lățos, ca tot omul.

Nu ne interesează nici măcar relația dintre el și părinți, nu că ne-ar plictisi, doar că nici n-a avut o astfel de relație. Maică-sa era bețivă și ușor scrântită. Poate că era bețivă tocmai din cauză că era scrântită. De fapt, sigur era așa, asta dacă nu cumva ne înșelăm și era exact invers…

„Revoluţie-n Ro” 2012

Sâmbătă, ora nouă seara, „masa furioasă a cetățenilor”  își manifestă nemulțumirea-n fața primăriei micuțului orășel din care-mi trag obârșia, panică! Evenimentele au loc astfel: tatăl unui prieten îngheață vreo 3 minute singur în centrul orășelului,  alături de o sticlă de rachiu, scandându-și lozinca „jos Băsescu” și nu fără folos. Un câine vagabond, ce dormea în tufișurile din fața primăriei, se panichează și fuge schelălăind. Nenea merge să se culce, câinele mai scâncește un pic până s-adoarmă. Ninge molcom peste oraș și primărie.

***

Discuție cu-n oarecare anarhist:

Gigi: Imi fac crestutza din nou. 😀

Eu: Super…

Gigi: Mi s-a pus aseara pata. Mi-as fi facut aseara, dar n-am avut masina de tuns.

Eu:  Lasă asta… Ce s-a întâmplat pe-acolo?! C-am auzit c-au ieşit oamenii-n stradă.

Gigi: au iesit.  Acum inţelegi de ce creasta?
Şti, mi-am facut creasta la 17 ani, la 19 si acu, la 21, şi de fiecare dată a însemnat altceva.

Eu: Dacă-ți faci tu creastă SIGUR se schimbă guvernu…

***

Reciteam textul şi mă întrebam câte creste şi-o mai fi făcut individul de atunci  şi pentru ce.

Despre modă

M-am speriat azi de geanta unei femei… am crezut că e un câine…

Și… voi cum v-ați petrecut Crăciunul 2011?

M-am trezit în dimineața de Crăciun căci mi-era extrem de sete (evident, după cantitatea industrială și necunoscută mie, de alcool, pe care am putut-o ingera cu o seară înainte). Am zărit printre gene un pic de creangă de brad, am inspirat adânc și-am încercat să mă pătrund de atitudinea de toleranță a sărbătorilor, atunci când am spus un bună dimineața din 3 încercări ființelor energice, posibile părinții mei, ce mi se fâțâiau în culori vii și lumini puternice prin fața ochilor, și-n zgomote zgârâietoare pe creier în dreptul urechilor. Și mi-am și lipit zâmbetul potrivit pe față „fiica voastră nu a băut aseară, e doar obosită”. Ca o nălucă mi-a apărut o masă-mbelșugată și-n timp ce m-am uitat în oglindă și m-am speriat, și-n timp ce mă-ndreptam spre bucătărie în liniște și-n clinchet de clopoței și colinde de adormit plozii, mi-auzeam vag aberațiile ce mi se vroiau a fi gânduri: „Dar de ce erau mai mult de 4 scaune la masă? Poate am băut totuși prea mult aseară… mi s-a părut. Somn scrie pe fruntea mea,clar!”

Acea eu, mahmură și nedormită îmbrăcată-n posibilii pantaloni semirupți ai lu taică-meu și-ntr-o bluză pe care probabil numai un pușcăriaș ar fi putut-o purta, căci am fost spontană în întunericul alegerii pijamalelor, și-a băgat capul în frigider împreună cu o cană imensă de apă. Și cum mă sprijineam  de ușa frigiderului, orbită de lumina din el și mormăind și mai vag o colindă: „HO HO HO! PRIMIȚI CU COLINDU???” mi-a răsunat prin urechi ca un ecou.

Eu, nume de cod Mahmurilă- Ei, asta-i acum! Vorbesc la telefon cu rudele și-au mai dat și pe șpicher ca nesimțiții ! Nu se gândesc că alții vor liniște și somn măcar încă vreo 2 ore?!”

Dar în scurt timp alte voci se-adaugă colindei pe care o răgea un glas abstract de unchi și râsete multe dădeau senzația că se apropie de cele două uși ale bucătăriei.

Trebuie să accentuez că mă și speriasem de oglindă în acea frumoasă dimineață, de mumia ce se zărea din ea, cu părul ciufulit, cearcăne, și-n căscatul căreia am putut ghici duhoarea bețivului bătrân balonat ce-și dăduse duhul în gura aia ; asta ca să fiu înțeleasă pe-ndelete, adică cum de am ajuns eu unde am ajuns.

Totuși, cum s-a întâmplat să ajung în cămară, vă-ntrebați ? Cum de mi-am petrecut un sfert din ce se vroia a fi, zi de Crăciun într-un loc umed și întunecos, lângă un castron de piftie?

Auzind eu zgomotele de după ambele uși ale bucătăriei și glasuri cunoscute și foarte multe NEcunoscute, am dat-o într-o ușoară senzație de panică și-am început s-alerg în mișcări confuze între cele două uși. Să urc și să cobor scările bucătăriei de vreo 5 ori, să cad de două ori, odată atârnată de micuța balustradă a scărilor, iar următoarea ținând un scaun cumva în brațe. Dincolo de geamurile ușilor observam cum fețe cunoscute și accentuez NEcunoscute se apropiau vertiginos de bucătărie. Am vrut să sar pe geam, dar blestematul se blocase cumva, sau mai degrabă îmi pierdusem eu utilitatea mâinilor și de ce nu, a creierului în acea frumoasă dimineață. Ce-am putut realiza în momentul ăla tensionant când m-am desprins de mânerul geamului și mi-am scos piciorul din pământul aflat în ghiveciul lămâiului ? Am putut realiza că am crescut totuși, revelația asta a avut loc, bineînțeles, doar atunci când am încercat să mă înghesui în servantă și evidamnete n-am încăput…

Nu ştie nimeni că sunt acasă. Linişte.

A ştiut şi oraşul că vin, c-a nins chiar în seara aia. Şi-am coborât din tren. Ai mei nu ştiau că vin. N-am avut bunăvoinţa să-i anunţ nici măcar pe ei. Şi mi-am târât valizoiu pe toate străzile prin ninsoare spre casă.

Şi-n toată nedumerirea părinţilor, câinilor, pisicilor, le-am cântat la chitară,  am băut o cană mare de ceai fierbinte, mi-am mâncat felia de chec lângă soba-n care pocneau lemnele de încântare şi m-am închis în camera mea. Am deschis geamul larg, m-am tolănit în pat, sub lumina caldă a lămpii şi prin ninsoarea la care visasem atâta timp şi pe care o admiram din când în când, mi-am continuat cartea începută în tren.

Ce bine e acasă.

Despre cluburi: Îmi simt capul precum un elefant într-o mașină de spălat.

Ieri seară eram atât de convinsă c-o să stau în pat la căldurică, cu ceaiul alături și teancu de cărți, că mă voi odihni din plin și voi face ceva spectaculos a doua zi.

Și uite-așa ajunsei în club.

Nu știu cum sunt alții, știu cum sunt eu când merg în club. Mai ales în acea noapte. Am redefinit îmblânzirea scorpiei.

Sunt absurdă că nu iau parte la ritualul de-mperechere, știu. Că mă simt atât de împăcată cu mine și împlinită, că n-am nevoie să-mi bage vreunu limba pe gât cât sunt acolo.

M-am sprijinit ca de obicei de-un bar, c-o bere-n mână cu care dansam de altfel pe-o muzică mai mult sau mai puțin proastă, c-o colegă-n fața mea, pe care atunci când am recunoscut-o după ochi că se scufundă ușor ușor într-o stare proastă, deprimantă, m-am hotărât să-i împărtășesc cum priveam eu clubul la ora aia și ce așteptări n-aveam de la el. Și-apoi am redefinit-o ca persoană:

Te cheamă Antoaneta, dar prietenii te știu de Ani și ești evreică. Ai nevoie doar de un bărbat circumcis, circumscris, tot aia e, dacă nu intră în categorie… nu e nimic personal,  e doar o chestie de religie. Ai o prietenă pe care de-abia ai cunoscut-o, de care de altfel te-ai legat sufletește, care-s io. Mă cheama Marinela, sau Mirela sau Vasilica asta depinzând de cât de intensă e starea de disconfort pe care mi-o creează moaca dubioșeniei ce-mi intră în spaţiul personal și cât de mult aș vrea să-mi clătesc privirea, uitându-mă în gol spre peretele din fața mea. Amândouă mergem la facultatea de stat și avem ca așteptări varice.

Și uite-așa am făcut eu ieri cunoștință cu vreo 4-5 băieți mai curajoși (că restu n-au îndrăznit să se apropie).

Unul s-a înroșit brusc și s-a deplasat ca o umbră din fața mea, fără să mai spună nimic. Mă-ntreb de ce…

„Aaaaa! Te râcâie că mă simt bine singură, ai?”

Apoi mi-a fost greu să mai port conversații, am atacat direct sfârșitu: Bă. Sunt obosită. Am avut o zi grea. N-am chef. vezi c-am mai văzut niște gagici destul de futabile în celălalt colț al clubului…  n-o să mă simt lezată: du-te. fă ce trebuie să faci. Fii eroul meu în astă seară.

A mai rămas unu agățat de mine ca de-un gard, după ce mi l-a pasat Antoaneta…

Brusc m-am trezit c-o mână transpirată pe spatele meu, Ani zâmbea: Vezi că i-am spus că prietenul meu trebuie să vină, dar că tu de fapt îl placi mult, doar că ești timidă.

Eu printre dinți: Mulțumesc.

-Ești foarte simpatică. Te plac.

– O ho ho. Adineauri mi-ai spus că prietena mea e mai frumoasă decât mine.

Liniște…

Și ea ți-a spus probabil cât de mult te plac eu pe tine și ce timidă sunt. Așa-i?

-Te plac!

-Bravo ție.

După o serie de dansat cu individu care stătea la gâtu meu ca un colier, încercând din răsputeri să mă incite, eu eram pregătită să-l dau cu capu de pereți: Ce faci?

– Vreau să te sărut!

-Hooo hoo hoooo!!! Stop aici.

– Pot să te sărut?

– Ah. Să știi că aș vrea, zău, deci dacă nu ți-ai fi petrecut timpul în care am fost până la bar, cu limba prin gura prietenei mele, cu siguranță … Dar așa…

-Haide…

Ca pe la ora 4 dimineața:

-Băi, deci chiar îți pierzi timpu… uite câte gagici pline de pasiune-n juru tău. Te-ajut să-ți alegi una?

-Nu, eu te plac pe tine. – Hai lasă gluma, unde ați ascuns cămașa aia cu mâneci lungi? Dubița albă o fi după colț?

-Puteam să fiu cu oricine altcineva în seara asta și totuși sunt cu tine. Asta nu-ți spune nimic?

Îmi spune, îmi spune… ai stat prea mult timp de vorbă cu mine și-acum ți-e ciudă că n-ai mai avea destul timp să-mbeți altă gagică de p-aici încât s-o convingi c-arăți atât de bine prin aburii de-alcool și ești atât de demn de atenția ei, încât ai merita să fii

– De ce spui asta?

– Da-ți dai seama că am trecut de 4 beri și eu n-am nimic, nu?

– Vreau să te sărut!

-Mmmda și eu vreau să fiu pilot. Da-mi vezi casca pe-undeva?

Pe la 5:

-Dă-mi numărul tău de telefon.

-Eu nu cred în telefoane.

Într-un final omul nostru s-a dat bătut. Și numa ce cu câteva secunde se gudura ca un câine pe lângă mine, a dispărut și dus a fost.

M-am bucurat prea devreme când am dat de Florin.

Florin, numele de cod indecisu’. A început să-mi spună că are prietenă… Am înţeles deci că urma să vorbim despre relații și trebuia să intru-n temă așa că : Și io am nene, pfai de 3 ani eram împreună, tocmai m-a-nșelat. Și după ce i-am vorbit atât de sincer, l-a măcinat conștiința că mă mințise. Mi-a mărturisit astfel, că n-are de fapt prietenă și e o tipă cu care s-o pupat, dar pe care nu știe dacă s-o sune sau nu.

M-am uitat la pleata lui sleioasă de om îndrăgostit, la ochii mici și roșii asemenea…of…e luat.  Norocoasa!

Am rezolvat noi cumva și dilema asta a lui. O s-o sune, saaau…? Și-apoi s-a oferit să-mi dea sfaturi despre prietenul meu imaginar. Eu contrariată: ce? care prieten? Prietenul tău, ăla care te-o-nșelat. din nou eu: CE? Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Și atunci mi-am dat seama, că atâtea sincerităţi mai pomenisem că nu mai ţineam pasul în a mi le aduce aminte.

-Îmi dai număru tău de telefon Marinela?

Am dat stingerea.

Nebunul

eu

eu

Do a little dance, make a little love…

August 2017
L M M M V S D
« Mar    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031